Studiu de specialitate – Relația educațională profesor – elevi, perspectiva calității


Autor: prof. Paraschiva Căpriță
Colegiul Economic Buzău

Profesia didactică evoluează pe fondul nevoii de conducere managerială a şcolii şi a clasei de elevi. Este o construcţie pe care UNESCO doreşte să o fundamenteze în funcţie de patru piloni importanţi: a învăţa să ştii, a învăţa să faci, a învăţa să trăieşti împreună cu alţii, a învăţa să fii.
Ca agent al schimbării, cadrul didactic devine un mediator în procesul cunoaşterii. Profesionalizarea sa evoluează „între standardizare şi creativitate” (Ion Negruţ, 2003, pg.14).
Standardizarea priveşte valorile aflate la baza curriculumului iar creativitatea rezultă din necesitatea adaptării permanente a cadrului didactic la un context pedagogic şi social deschis, aflat într-o continuă schimbare.
Una din principalele căi prin care cadrul didactic se poate adapta noilor cerinţe privind procesul instructiv – educativ este şi comunicarea profesor – elev, care este specifică actului de învăţare şi presupune un raport bilateral şi o calitate deosebită.
Fluxul comunicaţional informativ şi afectiv între profesor şi elevi este deseori stânjenit, bruiat, împiedicat de anumite blocaje, ajungându-se până la impermeabilitate, ceea ce determină la elevi reacţii de rezistenţă, respingere sau indiferenţă la intervenţiile educative.
Pe de altă parte, blocajelor „tradiţionale”li se adaugă în condiţiile actuale, altele noi. Astfel, deteriorarea statutului social al profesorului, confundarea de către unii elevi a libertăţii cu libertinajul sau nerecunoaşterea autorităţii, degradarea materială şi morală a mediului familial sporesc numărul şi dimensiunile surselor de blocaj.
În aceste condiţii, depăşirea barierelor, deblocarea relaţiei profesor – elevi şi transformarea ei într-un element care să stimuleze performanţa în procesul instructiv – educativ apar cu atât mai necesare.
Relaţiile apropiate între profesor şi elev, sunt bazate pe încrederea elevului nu numai în competenţa profesională a profesorului, ci şi în competenţa sa ca sfătuitor, pe capacitatea empatică a profesorului. Elevii se adresează profesorilor pentru a obţine sfaturi doar dacă sunt destul de apropiaţi de ei, dacă au încredere că vor fi înţeleşi şi bine sfătuiţi.
Iată cum răspund elevii clasei a X-a H, chestionaţi la întrebarea: „Ai dorit vreodată să ceri sfat de la profesorii tăi şi nu ai reuşit? Dacă da, ce te-a împiedicat?
În ordine descrescătoare a frecvenţei, răspunsurile se grupează astfel:
am cerut sfaturi şi le-am primit;
nu am dorit să cer sfaturi;
dacă am dorit nu m-a împiedicat nimic s-o fac;
am dorit, dar n-am reuşit.
Redau câteva răspunsuri semnificative (sublinierile îmi aparţin):
„Da, am cerut sfaturi în probleme cu o importanţă mai mică, dar nu m-ar fi împiedicat nimic să-i cer sfaturi importante dirigintei mele care e foarte apropiată de noi şi căruia îi voi purta întotdeauna adâncă stimă şi recunoştinţă.”
Mulţi elevi afirmă că n-au apelat la sfaturile profesorilor deşi au avut nevoie, datorită „barierei impuse de vârstă, însoţită de o superficială consideraţie din partea profesorilor faţă de elevi”, „distanţei care este între noi şi care nu poate fi depăşită”; cauza pentru care nu se reuşeşte în astfel de situaţii este „ori faptul că elevul nu a reuşit să pună problema, ori profesorul este prea distant şi nu se apropie de elevi în aşa fel încât să ai curajul să-i ceri un sfat”.
Cel mai des pentru motivarea reţinerilor sunt invocate: distanţa dintre profesor şi elevi, frica de profesor, indiferenţa profesorilor şi teama elevilor de a nu fi înţeleşi greşit de către profesor. (fragment)