Studiu de specialitate – Agonia și visul lui Lucian Vasilescu


Autor: prof. dr. Romelia Popp
Școala Gimnazială „Emil Drăgan”, Ungheni

Între poeţii generaţiei ’90, „Lucian Vasilescu ocupă o figură aparte, el este uşor blazat, puţin taciturn, găsindu-şi în poezie un refugiu iluzoriu, în care îşi dezvoltă cu o migală caracteristică unor spirite introvertite obsesiile care îi bântuie imaginarul” (Dan Pop, Sanatoriul de boli discrete al lui Lucian Vasilescu, 1. 07. 2009, disponibil la http://www.ziaruldeiasi.ro/, accesat la 27.03.2013).
Formula sa poetica se dezvoltă pe spaţii largi, unde versul înaintează lent. Din când în când, versurile sunt străbătute de străfulgerarea unor gânduri şi a unor stări ambigue, pe care autorul Sanatoriului de boli discrete nu le articulează până la capăt; frazele sale recompun datele unui univers articulat din notaţii revelatoare: „soarele apunea răsucind fuioare de lumină. în codrul de termopane fusese încă o zi. una senină./ crâmpeie din acea înserare ajungeau până la mine, răscolind amintiri. despre cum ar fi putut să fie./ despre deşertăciune şi poezie. despre moartea mea splendidă, multicoloră, vie./despre cum arată lumea de dinainte de cea de apoi”.
Se poate remarca şi un accent bacovian în poezia aceasta a banalului, o stare de spleen, de degradare a materiei, sau, poate, o atitudine cehoviană. Moartea splendidă de care vorbeşte poetul este doar o simplă figură de stil, ea reprezintă un vis întrezărit printre gene, într-un moment de apatie. Starea de spirit pe care ne-o transmit versurile lui Lucian Vasilescu nu are nimic de-a face cu euforia bucuria de a trăi, ci este vorba despre o agonie lentă, în care clipele se destramă asemenea unei pânze de păianjen.
Lamentaţia poetului, lipsită de orice dimensiune extatică, este „asemenea unei dări de seamă statistică, în care cifrele, mai bine spus sentimentele, sunt acoperite de un strat de praf sau de cenuşă; pe alocuri, răsar din pulberea apusă câteva fotografii cu marginile carbonizate” (Ibidem), într-un vers alb, de o expresivitate neutrală: „dar n-a fost tot timpul aşa. cândva, mai demult, pe unele străzi mai înguste,/ rezemam pământul cu spatele. mai puteam pe atuncea spera că paşii care se-aud sunt ai tăi. c-ai să vii. ca o umbră strălucitoare zăpăcind trotuarele pustii. c-ai să te împiedici de mine/ şi-o să cădem împreună-n abis. în colţ, pe străduţa cu sens interzis./ şi miros de canalizare/…/ sunt eu! eu sunt aici! eu sunt chipul cel adevărat al victoriei!/ am înfrânt în toate bătăliile!/ am cutreierat toate utopiile! de acolo/ m-am întors glorios. de pe o parte pe alta./ acum stau răstignit cu faţa în jos./ la poalele unui destin prea îndepărtat. şi ce frumos ar fi putut să fie… şi bine… ce păcat…/ pe faţă port acuma pecetea asfaltului crăpat”.

Poetul exclamă: „Eu sunt chipul cel adevărat al victoriei”, „am cutreierat toate utopiile, de acolo m-am întors glorios”. Atât de glorios cât s-ar fi putut întoarce un om ce zace pe mijlocul trotuarului, ocolit de trecători: „poetul s-a întors glorios «de pe o parte pe alta», pentru a-şi savura, încă o dată, reveria agonică” (Ibidem). El a ieşit victorios din bătălii pentru că nu a participat la ele, în acelaşi fel petrecându-se lucrurile şi cu utopiile: le-a cutreierat cu gândul, oprindu-se undeva la jumătatea drumului, conştient fiind că nu merită să mergi până la capăt, odată ce „oriunde te-ai duce” e moartea. „Am înfrânt toate bătăliile”, murmura el şi acest murmur ne duce cu gândul la Bacovia, care afirma într-o poezie: „Mi-am realizat toate profeţiile, sunt fericit, pot să mor…”. (fragment)