Motivația învățării la Limba română – trecerea de la motivația extrinsecă la cea intrinsecă


Autor: prof. înv. primar Petrescu Bogdan – Cristi
Școala Gimnazială Curtișoara

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, motivaţia este totalitatea motivelor sau mobilurilor (conştiente sau nu) care determină pe cineva să efectueze o anumită acţiune sau să tindă spre anumite scopuri.
Motivaţia este un element definitoriu al învăţării, lipsa de motivaţie a învăţării fiind principala cauză a rămânerii în urmă la învăţătură a unor elevi.
Pentru noi, învăţători, institutori şi profesori, este foarte important să ştim din ce motive învaţă elevii şi care sunt strategiile didactice optime pentru a-i motiva sau pentru a întreţine şi dezvolta motivaţiile existente. Sarcina noastră este de a le oferi elevilor condiţii optime de învăţare, contribuind, prin exemplul personal oferit, la trezirea şi menţinerea interesului pentru învăţare, la dorinţa de a cunoaşte oameni – implicit, limbi –, la dezvoltarea atitudinilor de empatie culturală şi interculturală.
În procesul de învăţare se manifestă două categorii de motivaţii:
motivaţia extrinsecă – ce acţionează din afară asupra procesului de învăţare, fiind susţinută de factori de recompensă (note bune, premii, aprecierea părinţilor, profesorilor) sau de factori de constrângere (note mici, obligaţia de a învăţa, teama de părinţi, de profesori);
motivaţia intrinsecă – este determinată şi susţinută de factorii interni – elevul înţelege nevoia de a învăţa, învaţă din plăcere, urmează exemplul fraţilor mai mari, respectă un model etc.
Elevul învaţă iniţial din motive externe, ajungând, treptat, să înveţe din plăcere. Rolul nostru, al educatorilor, este de a stimula elevii, de a trezi interesul lor pentru învăţarea limbii române ca limba a doua, nu din obligaţie, ci din plăcere. De aceea, trebuie să găsim metodele şi procedeele cele mai potrivite clasei cu care lucrăm, personalităţilor diverse pe care le formăm, instaurând o relaţie de încredere, de respect reciproc, stimulând elevii şi învăţându-i să se „autostimuleze”.
Principalele strategii de „autostimulare” ale unui elev sunt prezentate de Romiţă B. Iucu, după Bandura (1989) şi Zimmermann (1991):
Copiii trebuie învăţaţi să folosească limbajul interior pentru a-şi redimensiona motivaţia (de exemplu, repetiţia unor fraze cum ar fi „Voi face mai bine data viitoare” etc.).
Copiii pot şi trebuie să fie învăţaţi să-şi schimbe reprezentările despre stilul şi metodele proprii de învăţare, adecvându-le unor principii general valabile, dar şi la ceea ce s-a denumit a fi stilul, „omul însuşi”. Obişnuinţa copiilor în a folosi cele mai bune metode şi mijloace de învăţare nu trebuie să se facă arbitrar, ci prin parcurgerea şi înţelegerea lor de către fiecare dintre elevi.
Copiii pot şi trebuie să fie învăţaţi să-şi facă cunoscute şi să-şi argumenteze părerile în public. Discuţiile deschise din timpul orei permit observarea de către profesor a modului de gândire a elevilor şi împărtăşirea acestuia la nivelul clasei de elevi. Acest fapt permite profesorului să cunoască comportamentul elevului şi modul său de a gândi, din punct de vedere socio-interacţional şi motivaţional. (fragment)