Rolul paradigmei în cunoașterea științifică la Thomas Kuhn


Autor: prof. Diana Loghin
Liceul ,,Ștefan Procopiu” Vaslui

Thomas S. Kuhn, istoric al ştiinţei, este celebru în principal datorită lucrării Structura revoluţiilor ştiinţifice. Apărută în anul 1962, aceasta propune o nouă imagine a ştiinţei, o imagine ce se deosebeşte din multe puncte de vedere de cea consacrată.
Filosoful a constatat faptul că între cercetătorii din ştiinţele sociale nu există un acord minim asupra unor chestiuni fundamentale, cum ar fi recunoaşterea problemelor importante şi evaluarea soluţiilor date acestor probleme. El a reuşit să surprindă geneza şi dinamica problemelor ştiinţifice, subliniind totodată importanţa deosebită a problemelor ştiinţifice pentru cunoaştere.
Kuhn i-a deschis ochii lui Popper asupra faptului că un număr tot mai mare de oameni de ştiinţă fac astăzi ceea ce se numeşte ,,ştiinţă normală”. (Mircea Flonta, Rădăcinile şi destinul ,,Logicii cercetării”, în Karl R. Popper, Logica cercetării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 52)
Conceptul de ştiinţă (cercetare) normală, asociat cu cel de paradigmă, incomensurabilitate a paradigmelor, probleme puzzle şi revoluţie ştiinţifică reprezintă stâlpii de susţinere a ideilor pe care le propune cartea.
Oricare comunitate de oameni de ştiinţă deţine o serie de norme metodologice, reguli şi standarde a căror existenţă reprezintă garanţia indispensabilă a desfăşurării ştiinţei ,,normale”- susţine Kuhn. ,,Ştiinţa normală” înseamnă cercetare bazată ferm pe una sau mai multe realizări ştiinţifice trecute, realizări pe care o anumită comunitate ştiinţifică le recunoaşte, pentru o vreme, drept bază a practicii ei (Thomas S. Kuhn, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 74). În concepţia sa, ştiinţa normală constă în formularea şi rezolvarea de probleme pe baza cunoaşterii tacite cuprinse în paradigme. Dar ce este o paradigmă?
În accepţia ei uzuală, o paradigmă este un model sau un cadru acceptat, dar sensul de ,,model” sau ,,cadru”, recunoaşte Kuhn (Ibidem, p. 88), nu este cel obişnuit pentru definirea paradigmei. În gramatică, ,,amo, amas, amat” reprezintă o paradigmă deoarece dezvăluie structura utilizabilă în conjugarea unui mare număr de verbe latine; de exemplu, generarea lui ,,laudo, laudas, laudat”. Într-o ştiinţă însă, o paradigmă este rareori supusă repetării. Dimpotrivă, asemenea unei decizii judecătoreşti, potrivit obiceiului pământului, ea este supusă unei noi articulări şi precizări, în condiţii noi sau mai riguroase.

Margaret Masterman (M. Masterman, ,,The Nature of a Paradigm”, apud. T. Dima, Între prudenţă şi eroare. Eseu asupra naturii şi dinamicii ştiinţei, Editura Junimea, Iaşi, 1978, p. 227) a observat că termenul ,,paradigmă” este folosit în cel puţin douăzeci şi două de sensuri diferite. Ea a clasificat paradigmele în trei categorii: (1) ,,paradigme metafizice sau metaparadigme” (singurele la care s-au referit criticii din domeniul filosofiei); (2) ,,paradigme sociologice” şi (3) ,,paradigme instrumente”. Metaparadigma are o sferă mai mare decât a teoriei şi este, din punct de vedere ideologic, anterioară ei; paradigma sociologică este de asemenea anterioară teoriei şi altceva decât teoria, întrucât este ceva concret şi observabil, iar paradigma instrument este mai puţin decât o teorie, fiind ceea ce poate determina o rezolvare efectivă a unei probleme. (fragment)