Gustul lecturii astăzi


Autor: prof. Cristina Olteanu
Liceul Tehnologic Virgil Madgearu Constanţa

„Privite, cărţile par nespus de sfioase. Ele nu vin niciodată spre tine. Ca într-o medievală iubire, tu trebuie, întotdeauna, să le cauţi şi să te duci către ele. Fiinţa lor este aşteptare pură. Le va deschide cineva pentru a le face, astfel, să înceapă să fie?” (Gabriel Liiceanu, „Dans cu o carte„, articol din „România literară”, nr. 17, 2000)

Iti amintesti de cartile copilariei, de basmele si povestile nemuritoare, pe care le citeai cu atat drag si pasiune? Iti amintesti cum asteptai cu nesat iarna, la gura sobei, sa iti citeasca bunicul povesti cu zmei, feti frumosi si arlechini? Parca aceste vremuri au apus, cel putin pentru noua generatie de copii…

       Formarea şi dezvoltarea deprinderilor de citire la elevi constituie o sarcină de bază a cadrelor didactice. Deprinderea citirii corecte, curente, conştiente, expresive permite elevilor să parcurgă şi să asimileze volumul de cunoştinţe prevăzut de programa şcolară.

Lectura cãrtilor devine în zilele noastre o activitate la îndemâna tuturor, si dupã cum cerintele societãtii o impun, ea trebuie sa se constituie o activitate cotidianã fundamentalã, deoarece contribuie la îmbogatirea vietii fiecãruia dintre noi. Dar, pentru ca apropierea de carte sã devinã o deprindere zilnicã si, mai mult, ca plãcerea de a citi sã devinã o necesitate doritã si trãitã, ea trebuie cultivatã înainte chiar de învãtarea alfabetului, prin preocuparea permanentã a pãrintilor de a-i obisnui cu frumusetea inegalabilã a lecturilor de basme si povestiri.

Familia reprezintã deci, primul mediu de viatã, social si cultural, al copilului si, prin valorile pe care aceasta le transmite, pune bazele dezvoltãrii sale intelectuale, morale si estetice.

Dezvoltarea gustului pentru lecturã sau, altfel spus, de trezirea si educarea interesului, se realizeazã, prin actionarea asupra raportului dintre obiect si necesitate, asfel încât obiectul – în cazul nostru cartea – sã rãspundã unei necesitãti intelectuale si afective a copilului. Aceastã actionare nu impune existenta unui anumit nivel de instruire din partea pãrintilor, dar solicitã tuturor constiinta clarã asupra importantei lecturii în dezvoltarea deplinã a copilului si preocuparea de a-i trezi interesul pentru aceastã activitate.

Adrian Marino stabileste urmãtoarele modalitãti de lecturã: lectura-informatie, lectura-distractie, lectura-refugiu (formã de evaziune), lectura-plãcere, lectura-culturã, lectura-existentã. Lor li se pot adãuga, cu eventuale suprapuneri, lectura de întretinere, de îmbunãtãtire a profesiei, lectura ca recreere, divertisment, cale spre cunoasterea culturalã sau stiintificã, lectura-curiozitate etc. Ca alte forme se pot aminti, de asemenea, lectura-drog si lectura-tranchilizant, privite ca valori terapeutice.

Cititorul poate fi pasionat, cel care strãbate fãrã alegere tot felul de cãrti si trãieste din influenta si modelul lor, ocazional, dar cu formatie multilateralã, cititorul cu pasiuni de etalare a cunostintelor, cititorul analist, cititorul-filosof, cu tendinte de critic de idei, cititorul snob, cititorul la care literatura devine materie scolarã etc.

Întrucât lectura este „un eveniment al cunoasterii”, studiul cãrtilor de cãtre elevi impune organizarea, îndrumarea si supravegherea de cãtre profesori, întocmirea listelor bibliografice, controlul cititului, al lecturii, folosirea acesteia etc. Multi profesori, însã, se confruntã cu o realitate care adeseori îi descumpãneste: elevii lor nu citesc, nu valorizeazã lectura, într-un cuvânt nu se simt motivati pentru acest efort intelectual. Pentru a transforma elevii în cititori mai buni este nevoie de o viziune integratoare, de o regie, de „o punere în scenã”, regizorul asteptat fiind profesorul.  (fragment)