Unirea din 1859 – Visul de veacuri al românilor


Autor: prof. Mihaela Voloc
Liceul ”Alexandru cel Bun”, Botoșani

 Secolul al XIX lea, denumit și ”secolul naționalităților”, în cursul căruia națiunile s-au afirmat și s-au organizat, a fost un secol al solidarității și al unității, urmărite și realizate pe toate planurile. Noul secol a impus forme și structuri noi, unitare, în locul pluralității și particularismului medieval. Europa devine o entitate economică, politică și spirituală, căutând noi forme de reprezentare, corespunzătoare, în relațiile economice și politice, în ideologie, în mentalitatea oamenilor. Actul de la 24 ianuarie 1859, din istoria românilor se înscrie pe aceeași linie a înnoirilor, a dorinței de unire, de constituire a statului național românesc. Încă din timpul revoluției de la 1848, românii cu hotărâre și-au exprimat deschis dorința de unire. În documentul Dorințele partidei naționale în Moldova, elaborat de către Mihail Kogălniceanu, cererea de unirea a Moldovei cu Țara Românească era caracterizată drept ” cheia bolții fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național”. Documentul, Prințipiile noastre pentru reformarea patriei, susținea ”Unirea Moldovei și a Valahiei într-un singur stat neatârnat”.

După revoluția de la 1848, unirea și independența continuau să fie obiectivele majore ale întregii mișcări naționale românești. Românii aveau convingerea că de realizarea celor două obiective, depindea asigurarea existenței naționale și progresul permanent al națiunii. Evenimentele demonstraseră, de asemenea, că cele două obiective nu puteau fi îndeplinite deodată ci pe etape. Se impunea realizarea în primul rând a unității statale a Moldovei și Țării Românești. Constituirea astfel a statului român, bază a întregului edificiu național viitor, al tuturor românilor, devenea garanție a permanenței românești între Dunăre și Carpați, zonă în care conflictele de interese ale Marilor Puteri se amplificau.

După înăbușirea revoluției de la 1848, în Țările Române, lupta pentru unire a avut un caracter permanent, popular, revoluționar. Pe plan internațional, o nouă criză survenită în relațiile dintre Imperiul Otoman și Rusia, a declanșat în 1853, războiul Crimeii. Principatele au fost ocupate de trupe rusești și austriece. Rusia a fost înfrântă și a acceptat negocierile de pace de la Paris. Marile Puteri pregăteau alegerea unor adunări consultative numite adunări ad-hoc, în fiecare Principat, care aveau misiunea de a face cunoscută unei comisii internaționale părerea românilor asupra unirii și problemelor importante. Rezoluțiile acestor adunări, urmau să fie prezentate Conferinței Marilor Puteri de la Paris, unde se luau deciziile finale. Trupele străine trebuiau să fie retrase. Poarta numea în mod provizoriu caimacami, locțiitori ai domnului, pentru a supraveghea și a menține stabilitatea în cele două țări române. Mihail Kogălniceanu declara la 19 octombrie 1857 că ”Dorința cea mai mare, cea mai generală, aceea hrănită de toate generațiile trecute, este unirea Principatelor într-un singur stat, o unire care este firească, legiuită și neapărată”.

În 1858 la Paris, în cadrul Conferinței Marilor Puteri, comisia de anchetă prezenta raportul său asupra dorințelor românilor. După discuții prelungite, s-a semnat Convenția de la Paris, al cărui scop era de a oferi Principatelor o formă de organizare internă definitivă. În aceste condiții, viața politică din Principate s-a concentrat în jurul alegerilor pentru Adunările Elective. Adunarea din Moldova, cu o majoritate unionistă, a ales în final candidat unic pe Al. I. Cuza, la 5 ianuarie 1859. Adunarea Electivă munteană era dominată de forțele conservatoare. În aceste împrejurări, liberalii au făcut apel la presiunea maselor pentru a contracara această majoritate. Cele două tabere au renunțat la candidații proprii, acceptând candidatura lui Al. I. Cuza, care în 24 ianuarie 1859, a fost ales domn în unanimitate și în Țara Românească. Marile Puteri au fost puse în fața faptului împlinit. Prin acțiunea sa poporul nostru a semnat la 24 ianuarie 1859, actul de naștere al statului modern român, România.

Existența națională românească era consolidată. Se creau condițiile pentru intensificarea luptei națiunii pentru independență deplină și realizarea statului național unitar al tuturor românilor. Unirea a revitalizat speranțele românilor din teritoriile naționale aflate sub vremelnică ocupație străină. Mișcarea națională de eliberare se adâncea și diversifica. După 1859 unirea înfăptuită trebuia consolidată și erau necesare reforme care să aducă societatea românească și statul la un nivel cu adevărat european.

Un obiectiv mare fusese atins, dar, lupta încă continua, mai erau multe de realizat.