Studiu de specialitate – Categoriile gramaticale ale verbului


Autor: prof. Emilia – Mihaela Dumitrescu
Şcoala Gimnazială Bârseşti, com. Tigveni, Argeş 

Diateza, modul, timpul, persoana, numărul sunt categoriile gramaticale ale verbului. ,,Flexiunea verbului conţine trei categorii care îi sunt specifice (diateza, modul şi timpul) şi trei nespecifice (persoana, numărul şi forma) (Ş. Găitănaru în Gramatica actuală a limbii române, vol. I, Morfologia, pag. 248). Dacă diateza, modul şi timpul sunt categorii gramaticale specifice doar verbului, persoana este o categorie gramaticală întâlnită şi la unele pronume, iar numărul este o categorie gramaticală comună tuturor părţilor de vorbire flexibile. ,,Timpul este fără îndoială, cel puţin în structura limbilor indoeuropene, o categorie verbală prin excelenţă. Modul însuşi-şi el specific verbului-se dezvăluie adesea ca o altă perspectivă a categoriei gramaticale a timpului” (D. Irimia, Structura gramaticală a limbii române. Verbul, 1976, pag. 8).

Categoriile gramaticale specifice verbului se întâlnesc la toate (diateza, modul) sau la cele mai multe (timpul) forme verbale. Persoana apare doar la modurile numite personale. Printre categoriile gramaticale ale verbului întâlnim, potrivit Mioarei Avram, genul şi cazul: ,,genul are prezenţă limitată la modul participiu şi – prin el – la toate formele diatezei pasive de la tipul construit cu verbul a fi; tot la modul participiu, în anumite situaţii, este limitat şi cazul.”Referitor la categoria gramaticală a numărului acesta se întâlneşte la majoritatea formelor verbale, pentru modurile personale, numărul se asociază, ca şi la pronume, cu persoana, iar pentru modul participiu şi implicit diateza pasivă formată cu verbul auxiliar a fi, numărul este asociat cu genul, cum se întâmplă şi la adjectiv.

În unele gramatici s-a încercat atribuirea categoriei gramaticale a aspectului pentru verb, preluând modelul altor limbi. Mioara Avram în Gramatica pentru toţi, la pagina 150 consideră că: ,,aspectul nu are forme proprii de exprimare, dar există verbe cu sensuri lexicale aspectuale şi forme temporale cu valori aspectuale.” C. Dimitriu consideră că: ,,verbului românesc nu-i este proprie categoria gramaticală a aspectului.’’(Gramatica limbii române explicată, pag. 236). Există în limba română verbe momentane şi durative sau perfective şi imperfective, dar: ,,aspectul se exprimă în limba română fie prin mijloace lexicale (a merge faţă de a umbla), destul de rar prin formaţii cu prefixe (a adormi faţă de a dormi), fie prin îmbinări de verbe care exprimă lexical ideea de începere, continuare sau terminare a acţiunii (începe a plânge), fie prin valori ale timpurilor (imperfectul faţă de perfectul simplu).” (Gramatica Academiei, 1966, vol. I, pag. 40).

Al. Graur oferă o definiţie acceptabilă diatezei – aceasta este dispoziţia verbului, care marchează răsfrângerea acţiunii asupra obiectului, lipsa obiectului, lipsa subiectului, participarea specială a subiectului, identitatea subiectului cu obiectul. Această dispoziţie se reprezintă prin diverse categorii – diatezele – activul, pasivul, impersonalul, obiectivul, reciprocul, eventivul. Împărţirea este hibridă, lipseşte reflexivul, iar dinamicul devine o subdiviziune a activului. (fragment)