Studiu de specialitate – Păreri controversate privind bătălia de la Rovine


Autor:  prof. Mihaela Voloc
Liceul „ Alexandru cel Bun” Botoşani

            La jumătatea secolului al XIV lea, Ţările Române se aflau în plin proces de constituire statală şi de afirmare a neatârnării. Asigurându-şi spre sfârşitul secolului al XIV lea şi ieşirea la mare, statele medievale româneşti au stârnit tendinţele expansioniste ale marilor puteri vecine: Ungaria, Polonia, şi Imperiul Otoman. Diplomaţia eficace şi lupta armată au asigurat trăinicie şi continuitate poporului român. Continuitatea de neam şi neatârnarea a fost asigurată de voievozii care au luptat pentru apărarea independenţei ţărilor lor.

Una din cele mai puternice personalităţi ale întregii noastre istorii, Mircea cel Bătrân (1386-1418), a fost primul voievod care s-a confruntat cu Imperiul Otoman. Pe plan intern a întărit instituţiile statului, a organizat Oastea cea mare, a fost ostil tendinţelor anarhice ale marii boierimi şi a luat sub ocrotirea sa ţărănimea. Pe plan extern s-a preocupat de apărarea independenţei ţării. Încheierea unui tratat cu Polonia, preluarea Dobrogei în 1388 şi participarea voievodului muntean la bătălia de la Kossovopolje sunt motive ce determină Imperiul Otoman să atace Ţara Românească. Obiectivele expediţiei otomane erau clare: întărirea hotarului dunărean, îndepărtarea influenţei maghiare şi supunerea Ţării Româneşti. Oştile conduse de Baiazid Ilderim, au pornit în 1394 expediţia de cucerire a Ţării Româneşti. Fiind mult mai puţin numeroasă, oastea românească sub conducerea lui Mircea s-a retras pustiind totul în cale, hărţuind şi atrăgând pe duşman într-un loc cât mai potrivit pentru desfăşurarea luptei. Slăbită şi înfometată, armata turcească a ajuns la Rovine, pe Argeş, la 10 octombrie 1394. Bătălia a fost cumplită. Mircea a fost învingător. Această mare biruinţă obţinută de domnitorul Ţării Româneşti cu mănunchiul lui de viteji, a dovedit că puternicele armate turceşti pot fi înfrânte.

Această bătălie a fost în atenţia istoriografiei româneşti, care i-a consacrat o bogată literatură. Informaţia confuză aflată la dispoziţia cercetătorilor a făcut însă, foarte anevoioasă reconstituirea corectă a împrejurărilor în care s-a desfăşurat marea înfruntare dintre Mircea şi Baiazid. Nici locul, nici data bătăliei nu au putut fi stabilite cu corectitudine, astfel că în decursul timpului au fost formulate, mai multe puncte de vedere asupra datării şi localizării bătăliei.

Prin „rovină” se înţelege groapă, adâncitură mocirloasă, loc mlăştinos, ceea ce înseamnă că nu e vorba de o localitate, ci de un teren mlăştinos. Conform unei teorii larg răspândite în lucrările de specialitate, lupta de la Rovine a avut loc la 10 octombrie 1394; victorios într-o confruntare de proporţii, Mircea nu a dispus de forţele necesare exploatării biruinţei sale, şi a fost silit să se refugieze în Transilvania. Aici s-a întâlnit cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, cu care a încheiat tratatul de la Braşov (7 martie 1395). În această perioadă, domnia Ţării Româneşti a fost luată de Vlad Uzurpatorul, Mircea revenind pe tron mai târziu.

B. P. Haşdeu susţine că bătălia a avut loc la Rovine, pe 17 mai 1395. În funcţie de datarea bătăliei se ordonează şi evenimentele politice, diplomatice şi militare din anii 1394-1395. Dacă lupta de la Rovine, a avut loc la 10 octombrie 1394, atunci tratatul de la Braşov este semnat de un domn fugar, victorios, dar incapabil să-şi fructifice izbânda; dacă bătălia s-a desfăşurat la 17 mai 1395, atunci tratatul de la Braşov o precede iar Mircea era un domn stăpân în ţara lui.

Letopiseţul cantacuzinesc prezintă confruntarea dintre Mircea şi Baiazid că: „Făcutu-s-au acel război pe apa Ialomiţei”.

Cronicarul bizantin Georgios Sphrantzes arată că „…au avut doao războaie Mircea Vodă cu Baiazid, împăratul turcesc, unul cătră Nicopolea, altul pă apa Ialomiţii…”.

Cronicarul otoman, Enveri relatează că „Iar sultanul, adunând oaste a plecat în Ţara Românească. În apropiere de Argeş (Arkîş), s-a dat o luptă crâncenă. Tot pe Argeş fixează bătălia şi cronicarul Mehmed Neşri, însă Idris Bitlisi pomeneşte, de un loc mlăştinos, fără a indica vreun nume.

Un fragment dintr-o istorie a Imperiului Otoman prezintă, un itinerar cu totul deosebit al lui Baiazid: sultanul pustiieşte mai întâi Banatul, iar apoi, ajungând în părţile Ţării Româneşti, a fost înfruntat de Mircea, beiul român, şi armata sa, care nu l-a lăsat să treacă, iar lupta s-a dat pe malurile Argeşului.” Cronicarul raguzan Giacomo di Pietro Laccari fixează locul bătăliei „lângă oraşul Craiova” şi arată că Mircea a fost „pe jumătate zdrobit”. Confruntaţi cu alte date atât de contradictorii şi imprecise, istoricii s-au aflat în dificultate, când a fost vorba de localizarea bătăliei. Ei au propus fie un loc în vecinătatea Craiovei, fie undeva între Turnu Măgurele şi Argeş, unii cercetători mergând până la a preciza că locul bătăliei se află în regiunea de pădure de la Rovine Ţuţuleşti, adică în apropiere de Piteşti. (fragment)