Studiu de specialitate – Evoluţia istorică a satului Bold


Autor: prof. Mihaela Voloc
Liceul „ Alexandru cel Bun”, Botoşani

„Scriem ca să nu uităm şi să nu-i uităm.” (Mihai Maxim)

Pentru unii dintre noi satul Bold reprezintă, deşi nu mai este, „colţ de rai”, „grădina Edenului”, sau simplu dar dureros, „acasă”. Din inima judeţului Botoşani, drumul şerpuieşte uşor, uneori întortocheat, printre dealurile molcome spre malul Prutului. Satele moldave se ivesc şi dispar uşor unul după altul, până ce, după Manoleasa părăsim şoseaua principală şi spre stânga, pe un drum pietruit de vreo 1,5- 2 km, se iveşte Sadoveniul (sat ce purta odată numele boierului ce stăpânea aceste pământuri, Stroici). Prutul maiestos îşi face apariţia. Trec prin dreptul bisericuţei încărcate de istorie, nu fără emoţie, căci în curtea ei se odihnesc strămoşii şi pornind pe un drum pe cât de prăfuit pe atât de iubit, ajung chiar pe malul acestuia. Frumuseţea locului este copleşitoare. Fiind secetă apele s-au retras mult. Mă aşez pe o piatră  din temelia ce a fost o dată casa mea şi încerc să-mi amintesc ce a fost odată.

Istoria acestor locuri este foarte veche, vestigiile ei vin din negura vremurilor. La Ripiceni-Izvor s-au descoperit urme de locuire încă din  paleoliticul mijlociu. Aici s-au descoperit structuri de locuire constând din adăposturi simple sau colibe alături de vetre de foc şi numeroase resturi de mamut. Către anul 10 000 î. Hr., la sfârşitul paleoliticului, sunt făurite unelte şi arme tot mai variate. Paleoliticului superior îi sunt caracteristice şi unelte din corn: ciocane-târnacoape pentru extragerea silexului din faleza Prutului, harpoane, diferite materiale perforate. Aceste unelte reflectă spiritul inovator al oamenilor vremurilor respective. Până atunci cu precădere vânători, pescari, culegători, aceştia trec, treptat, de la activităţi economice predominant ocupative, la îndeletniciri premergătoare meşteşugurilor şi producerii hranei. În domeniul vieţii materiale şi spirituale se prefigurează o nouă etapă de evoluţie neîntreruptă milenii şi secole la rând.

Istoria propriu-zisă a satului Bold, începe cu mai multe veacuri în urmă, atunci când aici şi-au făcut bordeie cei ce lucrau pe moşia boierilor Stroici. Locul a fost bine ales, pe malul stâng al Volovăţului, la vărsarea lui în Prut. Era aproape de conacul boierilor, râurile aveau peşte şi scoici din belşug, pământul era mănos, ploua la două-trei zile, iar ţăranii aveau voie de la boier să ia din pădure lemne, din lunca largă, lozie şi din Malul Galben, argilă pentru case. În documentele de arhivă este menţionată aici în anul 1774 Poşte ot Volovăţ. În menţionările succesive din anii 1803, 1830, 1859, apar pentru acest sat numele de Volovăţul lui Boldişor, Boldişorul şi, respectiv, Boldul-Răzeşi, pentru ca în  anul 1889 să întâlnim pentru prima dată denumirea de Bold, care se va păstra aproape 90 de ani, adică până în 1976, când a dispărut de pe harta ţării noastre. Satul Bold făcea parte din comuna Manoleasa, localitate ce purta numele boieroaicei Irina Manoleasa, nume încărcat de istorie. Moşia Volovăţ a intrat în posesia acestei familii în anul 1805 în urma căsătoriei lui Constantin Stroici (1770-1820) cu Safta Lupaşcu, nepoata Irinei Manoleasa (fiica slugerului Teodor Manole). Prima atestare documentară a vechii familii Stroici este un hrisov din 1425, prin care domnitorul Alexandru cel Bun donează lui Pan Stroici o serie de sate. Miron Costin aminteşte familia Stroici în Letopiseţul Ţării Moldovei ca una dintre cele mai vechi şi mai bogate familii boiereşti. Începând din 1533, izvoarele sunt certe. Nicolae Iorga aminteşte că marele boier Ion Stroici ia parte la o întrunire la Krakowia la curtea lui Sigismund Iagello. Luca Stroici a fost un mare om politic care a deţinut timp de aproape jumătate de secol, între anii 1562-1608 sub domnia a şase voievozi: Despot Vodă, Iancu Sasu, Pertu Şchiopu, Ieremia Movilă, Simion Movilă şi Constantin Movilă funcţia de mare logofăt, cea mai mare dregătorie a ţării şi linia de descendenţi iluştri continuă. Pe moşia unor astfel de oameni era aşezat Boldul. În 1864, domnitorul Cuza le-a dat boldenilor pământ. Lumea lor era mică dar liniştită şi tihnită. În 1899, peste hotar, în Ripiceni s-a ridicat fabrica de zahăr şi de atunci o parte din oameni au trecut să lucreze aici reuşind astfel să-şi rotunjească veniturile. Zvonul că în judeţul lor şi în toată ţara ţăranii s-au răsculat a ajuns până aici, dar boldenii nu aveau motive să se răscoale căci boierul se purta bine cu ei. Războiul din 1916-1918 nu a iertat pe nimeni, dar vreo câţiva soldaţi din cei mulţi plecaţi s-au întors şi aici acoperiţi de glorie. Viaţa îşi reluaseră cursul timp de câţiva ani până când urgia celui de al doilea război mondial zgudui mica aşezare de pe malul Prutului. Avioanele nemţilor în retragere au bombardat fabrica de la Ripiceni. Nu au făcut mari stricăciuni, mai mult i-au speriat pe cei rămaşi acasă după ce bărbaţii fuseseră trimişi pe front. La sfârşitul războiului puţini s-au întors, unii au murit alţii au căzut prizonieri. Rând pe rând prizonierii au început să apară acasă din 1947 iar bucuria era imensă. Ca şi în 1921, în 1945 împroprietărirea cu pământ aducea avânt şi dragoste de muncă. (fragment)