Studiu de specialitate privind receptarea lecturii în şcoală


Autor: prof. Bâlteanu Dana Veronica
Şcoala cu clasele I-VIII Scaeşti, Judeţul Dolj

MOTTO ”nu-i altă mai frumoasă şi de mai folos în viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor” (Miron Costin)

Importanţa literaturii române în şcoală reiese din specificitatea artistică a ei, schiţată sumar, mai înainte de toate, prin realizarea obiectivelor generale instructive, educativ-formative ale învăţământului care se poate realiza,pe calea sensibilizării elevilor.

Şcoala este cea care determină într-o foarte mare măsura devenirea  individului, profesia pe care o va urma precum si în mare parte bagajul de cunoştinte pe care individul îl duce cu el mai departe.

Responsabilitatea aprinderii în inima elevilor dorinţa de a citi revine profesorilor.Astfel, lectura trebuie integrată cu mult mai multă responsabilitate în activitatea didactică. Predarea literaturii române în şcoală cultivă gustul pentru literatură, formeaza la elevi posibilitatea de a stabili criterii ferme de selectare a marilor valori cu care să se opereze în procesul lecturii.

Adrian Marino stabileşte următoarele modalităţi de lectură: lectura-informaţie, lectura-distracţie, lectura-refugiu (formă de evaziune), lectura-plăcere, lectura-cultură, lectura-existenţă. Lor li se pot adăuga, cu eventuale suprapuneri, lectura de întreţinere, de îmbunătăţire a profesiei, lectura ca recreere, divertisment, cale spre cunoaşterea culturală sau ştiinţifică, lectura-curiozitate etc. Ca alte forme se pot aminti, de asemenea, lectura-drog şi lectura-tranchilizant, privite ca valori terapeutice.

Lecturile elevilor se pot grupa în trei mari categorii: lecturi obligatorii, lecturi suplimentare(facultative) si lecturi extraşcolare.

a.      Lecturi obligatorii

Sunt stabilite prin programele şcolare şi sunt în mare parte cuprinse sau discutate în manuale. Se urmăreste stabilirea unui contact cu diverse creţii literare şi deprinderea de a analiza cuprinsul unor opere literare. La clasele de gimnaziu aceste opere sunt de întindere mica, iar la liceu lectura obligatorie are un volum mai amplu.  Cel mai important lucru e ca profesorul să acorde o atenţie deosebita lecturilor obligatorii convingându-l pe elev că studiul dupa notiţe, manual sau faimoasele referate de pe internet nu este suficient.

b.     Lecturi facultative

Nu constituie o obligaţie ci o recomandare ce are în vedere familiarizarea elevilor cu cele mai reprezentative creatii literare. „Cunoasterea din lectura a altor opere decât cele analizate în clasă asigură nu numai orientarea generala în literatura română ci şi o mai bună înţelegere a capitolelor de istorie a literaturii predate în orele de curs. Pentru a crea unele condiţii optime lecturii, profesorul trebuie să stârneasca interesul elevilor, să ofere lista cu lecturi  din timp, să acorde un spaţiu în cadrul orelor pentru a evaluarc.

c.   Lecturi extraşcolare

Dacă lectura obligatorie si cea suplimentară sunt evaluate de profesor nu acelaşi lucru se poate spune despre lecturile extraşcolare. De felul cum profesorul ştie să recomande lecturile elevilor depinde atitudinea şi comportamentul lor de mai târziu.

Întrucât lectura este „un eveniment al cunoaşterii”, studiul cărţilor de către elevi impune organizarea, îndrumarea şi supravegherea de către profesori, întocmirea listelor bibliografice, controlul cititului, al lecturii, folosirea acesteia etc. Majoritatea  profesorilor se confruntă cu o realitate care adeseori îi descumpăneşte: elevii lor nu citesc, nu valorizează lectura, într-un cuvânt nu se simt motivaţi pentru acest efort intelectual.

Pentru a transforma elevii în cititori mai buni este nevoie de o viziune integratoare, de o regie, de „o punere în scenă”, regizorul aşteptat fiind profesorul. Un prim pas al acestei puneri în scenă este clarificarea ţintelor lecturii în şcoală, a competenţelor şi atitudinilor pe care profesorul îşi propune, conform programei, să le formeze prin studiul literaturii. Scopul studiului literaturii în şcoală este formarea unor abilităţi (competenţe) pentru diverse tipuri de lectură: lectura de informare, lectura de plăcere, lectura instituţionalizată.

Principalele orientări în didactica lecturii pot fi sintetizate în trei modele: modelul cultural, centrat pe profesor, în care predomină transmiterea de informaţii despre text ca produs cultural, modelul lingvistic care solicită de regulă participarea activă a elevului, fiind asociat frecvent cu tehnici de analiză lingvistică, având un caracter pronunţat analitic, şi modelul dezvoltăriipersonale centrat pe elev, în care predomină valorizarea reacţiilor personale în receptarea textului; accentul cade pe motivarea elevului pentru lectură prin corelarea temelor şi aspectelor întâlnite în textele literare cu experienţa personală a acestuia. Fiecare dintre aceste modele are avantajele şi dezavantajele sale. Noile programe nu exclud niciuna dintre cele trei tendinţe de studiu al literaturii, dar un accent prioritar îl au ultimele două modele. (fragment)