Comunicarea managerială în contex european


Autor: prof. Becheru Ramona Florentina
Grup Şcolar Ferdinand I Rm. Vâlcea

Observăm că autorii din domeniul ştiinţei managementului, în general, ca şi cei din domeniul ştiinţei comunicării, în particular, sunt aproape unanimi în a susţine dificultatea elaborării unei definiţii suficient de precise şi cuprinzătoare care să facă posibilă înţelegerea tuturor aspectelor contextuale ale comunicării. Definiţiile cercetate diferă nu numai în funcţie de contextele sociale în care este studiată comunicarea, ci şi în funcţie de perspectiva ştiinţifică asumată de autori, astfel că perspectiva filosofică diferă de cea sociologică, de cea lingvistică şi, în particular, de cea managerială.

Denis McQuail, citându-l pe Dance, observă că acesta a identificat cincisprezece tipuri de definiţii, drept pentru care el însuşi ocoleşte asumarea uneia sau alteia.  Sultana Craia observă, la rândul său, cum “conceptul de comunicare a fost abordat, în timp, din perspective multiple, ceea ce a determinat o proliferare spectaculoasă a definiţiilor”, menţionând performanţa a doi cercetători americani care au inventariat nu mai puţin de 120 de definiţii.

A comunica, în dicţionarul explicativ al limbii române,  are sensul de a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune, dar şi  a se pune în legătură, în contact cu ….Dacă primul sens cuprinde nemijlocit ideea de act liniar, orientat dinspre un comunicator către un receptor, cel de-al doilea sens semnifică un context mult mai larg, acela al interacţiunii dintre oameni: relaţie între persoane, cu precizarea că, deşi această relaţie este preponderent lingvistică, ea nu se reduce la aceasta, ci cuprinde totalitatea formelor de expresie umană codificate în limbaj.

Horst Rückle formulează o definiţie extrem de scurtă: comunicarea reprezintă schimbul de informaţii. Denis McQuail consideră comunicarea un transfer ordonat de semnificaţie. Definiţia o găsim şi la  Don Fabun, cu diferenţa că acest autor scoate din ea termenul ordonat. Este o definiţie limitativă, dar importantă pentru faptul că introduce un termen specific teoriei comunicării, semnificaţia.

Putem spune că, cea mai largă arie de preocupări legate de comunicare este aceea centrată pe analiza structurii comunicării, domeniu în care punctele de vedere sunt extrem de variate. Intervine, totodată, ca factor de influenţă, perspectiva de analiză. Fiind un fenomen cu caracter atotcuprinzător, comunicarea a intrat în atenţia specialiştilor din toate domeniile vieţii sociale: economie,  ştiinţe sociale sau tehnice, filosofie, antropologie, teoria artei, lingvistică etc. Pentru fiecare domeniu de interes, comunicarea este abordată cu instrumentele de cercetare specifice, rezultând structuri şi modele specifice. Cu toate acestea, între diferitele modele structurale există apropieri, corespondenţe determinate, în ultimă instanţă, de esenţa comunicării, exprimată structural prin acele componente care definesc în cel mai simplu mod posibil comunicarea.

Potrivit paradigmei clasice a comunicării, în orice act de comunicare sunt prezente cel puţin patru elemente: sursa, mesajul canalul de comunicare şi receptorul. Indiscutabil, situaţiile concrete de comunicare fac posibilă schimbarea între ele a statutului sursei şi al receptorului, dar prezenţa lor în structura comunicării este inevitabilă, ca poli ai comunicării, după cum mesajul este inevitabil ca substanţă a comunicării, iar canalul de comunicare face posibilă ajungerea mesajului la receptor.

Aşadar, sursa emite un mesaj, cu intenţia de a-l face să ajungă la destinatar cu semnificaţia pe care aceasta i-o dă. În acest scop, mesajul este încărcat într-un transmiţător, care este un dispozitiv tehnic sau biologic de transmitere (aparat, dispozitiv, vocea umană, gestica, mimica etc). În funcţie de modul de alegere a transmiţătorului, are loc codificarea, utilizându-se sisteme de coduri adecvate acestuia: pentru aparate – coduri tehnice, pentru vocea umană – coduri lingvistice, pentru dispozitive – coduri imagistice sau sonore, pentru gestică – coduri nonlingvistice sau paralingvistice etc.

Odată codificat, mesajul devine semnal, propriu naturii transmiţătorului. În drumul lui spre receptor semnalul parcurge un mediu fizic, biologic şi social care poate influenţa parametrii acestuia fie neintenţionat, ca urmare a interferenţelor, obstacolelor naturale sau artificiale neintenţionate, fie intenţionat, în sistemele de comunicare concurente (militare, informaţionale, economice, sportive etc.) Totalitatea influenţelor negative ale mediului asupra semnalului au fost denumite, în schema prezentată, zgomot. Odată ajuns la receptor, semnalul este decodificat. Este de la sine înţeles că dispozitivul de comunicare din schema de mai sus trebuie să fie simetric. Receptorul trebuie să aibă acelaşi sistem de coduri ca şi transmiţătorul, dacă se poate până la identitate. (fragment)

Reclame