Particularităţi ale comunicării didactice în învăţământul primar


Autor: prof. înv. primar Claudia Antochi
Şcoala Siretu Mărăşeşti

 Comunicarea, ca disciplină de studiu, cuprinde cunoştinţe din disciplinele dezvoltarea vorbirii, compunere şi gramatică, corelate într-o viziune integratoare. Deprinderile de vorbire corectă şi expresivă, activităţile de elaborare creativă, la care se adaugă celelalte componente, ale limbii române (citire, lectură, scriere), urmăresc formarea la elevi a capacităţii lingvistice şi sociale de comunicare- ca schimb de mesaje, de impresii, precum şi de «ascundere» a gândului exprimabil: «Cuvântul e atât de bogat în înţelesuri, încât, uneori, el comunică mai mult decât trebuie». (I. Cristoiu)

Comunicarea didactică este un transfer complex între entităţi (indivizi sau grupuri) ce-şi asumă, simultan sau succesiv, roluri de emiţători şi receptori. Spre a înţelege această definire, vom adăuga următoarele precizări:

a. comunicarea este un proces în care sunt angajaţi, reciproc, emiţători şi receptori;

b. comunicarea înseamnă un proces interactiv, în care învăţătorul este şi emiţător şi receptor, iar elevii sunt, deopotrivă, receptori şi emiţători de mesaje;

c. spre deosebire de comunicare, informarea presupune circulaţia informaţiei doar de la emiţător spre receptor;

d. învăţătorul care informează adoptă o formă de comunicare ierarhică, prin care autoritatea (ca proces de informaţii), exercită o presiune privilegiată (şi inhibatorie) asupra elevilor;

e. învăţătorul care comunică cu elevii îşi asumă poziţia de egalitate cu aceştia, schimbând mesaje reciproce: „în timp ce învăţătorul emite, elevul îşi construieşte, pe baza elementelor informaţionale remise, mesajul său, care , în parte va fi returnat (explicit sau prin transparenţa mimicii, gesturilor, etc.) învăţătorului.

Comunicarea poate fi ierarhică şi reciprocă. Pe rând şi oricând, emiţătorul (învăţătorul) ia locul receptorului (elevul), determinând aceeaşi poziţie privilegiată a partenerilor, a educabilului şi a celui ce educă. Tipul de comunicare reciprocă răspunde unui proces de învăţământ democratic, în care cadrul didactic nu rămâne un agent de informatizare, iar elevul un asimilator de informaţie. Actul de comunicare este bilateral, determinând opţiunea că „ mesajul nu este numai ceea ce se predă, ci şi ceea ce se recepţionează .

În comunicarea şcolară un rol fundamental îl are comunicarea orală şi comunicarea scrisă. Comunicarea orală sau verbală presupune schimbul de mesaje, prin dialog între doi sau mai mulţi parteneri, care iau alternativ rolul de ascultător şi vorbitor. Ea impune o etică a capacităţii de a conversa. De aceea, partenerii de conversatie (învăţător, elevi) au nevoie de înzestrarea de a-şi construi spontan discursul, de a-l rosti clar, corect şi logic, pe de o parte, şi de a-l asculta atent, civilizat, cu interes pe de altă parte. Disfuncţiile unei comunicări orale optime sunt: receptorul nu manifestă interes faţă de mesaj, mesajul se transmite cu pauze lungi, deranjante, înţelegerea greşită a mesajului, pentru că receptorul are cu totul altă poziţie faţă de el, receptorul nu are capacitatea de a asculta şi întrerupe repetat comunicarea, insuficientă dispoziţie de a participa la conversaţie.” (fragment)