Teoria modernismului aplicată pe un text narativ


Autor: prof. Crina Salnicean
Colegiul Tehnic”Aurel Vlaicu”, Baia Mare

Limitele literare ale unei perioade sunt, în general, pure convenţii, dat fiind faptul că fenomenele artistice, între care şi literatura, există latent în „spiritul veacului” până la manifestarea vizibilă îşi prelungesc nedefinit existenţa. Există, însă, uneori, rupturi istorice evidente, care provoacă şi delimitarea epocii literare. Deşi perioada interbelică este cuprinsă între cele două războaie mondiale, începutul ei literar şi, mai ales, sfârşitul ei, se definesc dincolo de datele istorice propriu-zise, de intervalul sugerat de prefixul –inter. Începutul literaturii române interbelice ar putea fi anul 1919, în care apare prima revistă care îşi propune să se ocupe din nou, după război, exclusiv de literatură. Este vorba despre revista Sburătorul, condusă de Eugen Lovinescu. Sfârşitul perioadei interbelice nu este marcat de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, ci îl include, prelungindu-se chiar după el.

Primul număr al revistei Sburătorul a apărut în 19 aprilie 1919, la câteva luni după terminarea războiului. Numele face aluzie, simbolic, la „boala” poeziei, dar şi la aripile ei. În articolul de deschidere, Eugen Lovinescu, directorul revistei şi fondatorul cenaclului cu acelaşi nume, anunţă intenţia de a se ocupa numai de literatură şi de a descoperi noile talente, pregătind astfel o nouă generaţie literară.

Teoria sincronismului şi cea a mutaţiei valorilor estetice sunt legate de numele lui Lovinescu şi au stârnit discuţii în epocă, rămânând însă, în linii generale, valabile până astăzi.

Teoria sincronismului porneşte de la premisa că literatura unui popor trebuie să se dezvolte simultan cu literaturile mai avansate, astfel încât să nu apară diferenţe calitative majore. Eugen Lovinescu pleacă de la ideea că aşteptându-se evoluţia fondului până în momentul în care ar fi apt să împrumute o formă nouă, s-ar putea ca această evoluţie să nu se producă niciodată. De aceea, preluând câteva idei ale sociologului francez Gabriel Tarde, Eugen Lovinescu dezvoltă teoria imitaţiei, susţinând ideea că uneori este necesar ca o literatură care a evoluat mai puţin să împrumute modele din literaturile mai avansate, astfel încât să înregistreze un progres. Eugen Lovinescu îşi elaborează teoriile într-un moment în care, fără a imita, literatura română ar fi devenit stagnantă,nu ar mai fi evoluat.

Principiul sincronismului în literatură însemna în mod practic acceptarea schimbului de valori, a elementelor care conferă originalitate şi modernitate fenomenului literar. Nu e vorba de o imitaţie servilă, de un împrumut fără discernământ, ci de o integrare a literaturii într-o formulă estetică viabilă, în pas cu evoluţia artei europene. În esenţă, modernismul lovinescian porneşte de la ideea că există un spirit al veacului, explicat prin factori materiali şi morali, care imprimă un proces de omogenizare a civilizaţiilor, de integrare într-un ritm de dezvoltare sincronă. În condiţiile în care există decalaje între civilizaţii, cele mai puţin avansate suferă influenţa binefăcătoare a celor mai avansate. Influenţa se realizează în doi timpi: mai întâi se adoptă, prin imitaţie, forme ale civilizaţiei superioare, apoi, după implantare, se stimulează crearea unui fond propriu. Prin modernizare, Lovinescu înţelege depăşirea unui „spirit provincial”, deci nu opoziţia faţă de tradiţie, de specificul naţional. Polemica lui cu tradiţionalismul nu conduce la combaterea factorului etnic în crearea de cultură – pe care nu-l contestă – ci la sublinierea necesităţii de înnoire.

În consecinţă, pentru sincronizarea literaturii cu „spiritul veacului”, deci chiar cu ritmul de dezvoltare a propriei societăţi sunt necesare câteva mutaţii esenţiale în plan tematic şi estetic. Aceste mutaţii constau în: trecerea de la o literatură cu tematică preponderent rurală la o literatură de inspiraţie urbană, cultivarea prozei obiective, evoluţia poeziei de la epic la liric; intelectualizarea prozei şi a poeziei; dezvoltarea romanului analitic.

Romanul românesc modern apare în perioada interbelică, înnoirea formulelor narative fiind o consecinţă a activităţii cenaclului Sburătorul şi a scriitorilor interesaţi de sincronizarea literaturii cu celelalte forme ale ştiinţei şi ale culturii. Unul dintre aceşti autori este Camil Petrescu, teoretician al „Noii structuri”, identificată în legătură cu opera lui Marcel Proust. În opinia lui Camil Petrescu, literatura unei epoci trebuie să fie sincronă cu filozofia şi cu celelalte domenii ale cunoaşterii, iar din acest punct de vedere, romanul tradiţional este anacronic.

Romanul modern deplasează accentul de la eveniment la psihologie, de la relatare la explorarea conştiinţei personajului. Autorul îşi propune să „absoarbă” lumea în interiorul conştiinţei, anulându-i omogenitatea şi epicul, dar conferindu-i dimensiuni metafizice; nu mai este demiurg în lumea imaginarului, ci descoperă limitele condiţiei umane; are o perspectivă limitată şi subiectivă, completată adesea cu opinii programatice despre literatură (autorul devine teoretician ). Personajul – narator înlocuieşte naratorul omniscient, ceea ce potenţează drama de conştiinţă, conferindu-i autenticitate; se optează pentru convenţiile epice, care favorizează analiza ( jurnalul intim, corespondenţa privată, memoriile, autobiografia ); principiile cauzalităţii şi coerenţei nu mai sunt respectate (cronologia este înlocuită cu acronia); sunt alese evenimente din planul conştiinţei, iar din exterior sunt preferate faptele banale, lipsite de semnificaţii majore, fără să fie refuzate inserţiile în planul social; modelul narativ al analizei psihologice este impus pe plan european de opera lui Marcel Proust. (fragment)