Ludicul în opera lui Marin Sorescu


Autor: prof. Crina Salnicean
Colegiul Tehnic”Aurel Vlaicu”, Baia Mare

„Am zărit lumină pe pământ.
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi.” (Marin Sorescu)

Când Marin Sorescu a publicat mult controversatul volum La Lilieci, poetul a dezvăluit, prin apelul la vârsta „inocenţei”, nu numai o temă structurală a creaţie sale, ci însăşi supratema. El este nu doar autorul a două cărţi pentru copii (Unde fugim de acasă? şi Ocolul infinitului mic pornind de la nimic), nu doar autorul dramei Matca unde evenimentul naşterii dă sens existenţei şi-l salvează pe om în faţa neantului, nu doar scriitorul, care-i iubeşte pe copii şi recuperează estetic timpul pierdutei infantilităţi, ci artistul care conferă copilăriei un tâlc esenţial. În definitiv, acei ochi mari deschişi asupra lumii, acea uimire cu care poetul priveşte în jur, acea ironie, acel umor ingenuu, acel loc nevinovat la care se pretează poezia lui Marin Sorescu, nu sunt altceva decât reflexe ale unei copilării prelungite, prin prismele căreia este perceput universul în datele lui esenţiale.

Copilul din La Lilieci a cunoscut pe viu, din fragedă pruncie, poverile vieţii. Dacă, în ansamblul său, ciclul celor şase cărţi La Lilieci realizează o originală monografie a satului oltenesc interbelic, primul volum oferă o monografie a copilăriei rurale, cu câteva date generale, specifice vieţii satului, specifice tradiţiei şi mythos-ului naţional.

Eroul copil al amintirilor lui Marin Sorescu rămâne orfan de tată destul de timpuriu. Nu ştie prea multe despre el, şi acelea mai mult din auzite: „De felul lui se zice că era foarte blând, visător / Seara se suia pe o plastă de fân şi se uita la stele / Scria şi poezii.” Singura amintire reală se leagă de o întâmplare eroică: când avea trei ani, copilul Marin a fost luat în coarne de boul Rujan care se învăţase să împungă, însă a doua oară când s-a repezit asupra copilului, a apărut tatăl, cu un rasteu în mână, şi a început să lovească vita („Aşa mi-a rămas în minte tata, mânios / Bătând o vită care era să-i omoare copilul”).

Una din marile bucurii ale copilăriei o constituia „lupta cu gărgăunii” care „sunt la fel de veninoşi ca şerpii”: „Dacă te-nţeapă nouă dintr-o dată, mori umflat”. Se cerea o probă de mare curaj din partea copiilor: „Toată vitejia e să-i întărâţi şi la urmă să ştii / Cum să te aperi, fugind în zigzag şi acoperindu-ţi mai ales faţa”. Lupta, aşadar, se dă, în joacă, pe viaţă şi pe moarte şi poezia (Luptă cu gărgăunii) rămâne una dintre cele mai frumoase fabule despre copilăria petrecută la ţară, care deschide larg ochii tânărului protagonist asupra viitoarei lupte cu viaţa şi cu moartea. Poezia aceasta poate fi considerată o cheie pentru creaţia de mai târziu a lui Marin Sorescu.

De cum se ţine singur pe picioare, copilul de la ţară trebuie să muncească, să-şi câştige pâinea. La început, după boboci, pe baltă, mai apoi după oi, apoi după vaci, apoi la muncile ogorului şi aşa mai departe. Între aceşti parametri se stabilesc şi gradele de rudenie, de prietenie, de convieţuire socială. Cu Ilie a Vetii, de pildă, eroul îşi aminteşte că a fost „coleg  la gâşte şi aşa mai departe. / Până la vaci”. Ca şi pe Nică a lui Ştefan a Petrii, dis-de dimineaţă îl scula mama pe Marin (şi pe fraţii săi) să meargă ba să păzească de ciori ogorul proaspăt semănat de lângă cimitir („N-o să vă fie urât, ce vorbă e asta, sunteţi copii mari, / Şi, la urmă, uite, cimitirul e-aici – în vâlcea, vin muierile / La tămâiat / Dacă vi se pare cumva, strigaţi – c-aveţi o gură cât o şură”, ba să ducă la păscut oile ori vacile, ba să înjure boii şi să plece să are ogorul Ţaţei Manda, care le promisese o moştenire.)

Dacă, la oraş, copiii trebuie să iasă pe stradă şi să implore soarele să-i însoţească („Dă-ne, soare, papucul tău cald să putem ieşi pe asfalt” – Unde fugim de-acasă), copiii de la sat asistă, vrând-nevrând, la toate evenimentele şi din toate fac un spectacol fără sfârşit. Nu-i rămâne viitorului scriitor decât să  pună anumite accente, să regizeze, într-un fel sau altul, întâmplările deja depozitate în memorie, întâmplări dintr-o lume cu „sens înalt al existenţei” – o lume care „trăieşte în vreme mitică, fără sentimentul sacrului, şi face, fără să ştie, ca aceea a păstorilor şi navigatorilor greci, fapte ce vor intra în legendă”, o lume devenită „centrul unui univers spiritual, deşi majoritatea pieselor sunt de un comic burlesc” (Eugen Lovinescu – Poezia epicului). (fragment)