Studiu de specialitate – Modernitatea poeziei eminesciene


Autor: prof. Chiş Simona
Grupul Şcolar „Alexandru cel Bun”, Botoşani

Oare ce se mai poate spune astăzi despre Eminescu, ce să nu fi fost spus deja? Câte mii de pagini s-au scris despre poetul naţional, ieşite din condeie de mari critici, de jurnalişti, profesori, studenţi şi elevi, sau simpli diletanţi? Câte coloane s-au acordat ilustrului nume în dicţionarele, istoriile literare, manualele, periodicele literaturii noastre? Câte abordări critice, filozofice, sociologice, mistice a prilejuit vasta sa operă? Câte dezbateri, simpozioane, lecturi, discuţii pro sau contra, pe marginea vieţii şi operei sale?

Evident că acest lucru se întâmplă cu oricare dintre autorii mai mult sau mai puţin celebri ce apar zilnic pe scena literară. Răspunsul ar fi că tocmai în aceatsa constă provocarea: a încerca să găseşti ceea ce nu a fost încă spus – sau scris – şi merită dreptul la semnătură, a avea curajul – cam nebunesc – de a risca să fii socotit sau imitator, sau mediocru, sau amator.

Opţiunea noastră, dată fiind alegerea relativ limitată, ar merge spre o critică a criticii eminescologilor…spre realiarea unei sinteze bine structurate a tuturor interpretărilor notabile care există până la această dată. Cum această întreprindere este foarte laborioasă, demnă de un cărturar dedicat, lăsăm altora această sarcină dificilă şi ne vom orienta spre mai lipsitul de pretenţii eseu, cu speranţa că, tot cercetând şi perseverând, ne vom gâsi într-o bună zi „nişa” în teritoriul eminescologiei. Să mai spunem că, fără dorinţa de a stârni vreo polemică, ideile acestui eseu se sprijină în special pe scrierile eminesciene antume.

Probabil una dintre cauzele care fac să răsune poezia eminesciană atât de puternic şi de universal în sufletele tuturor românilor, este caracterul ei simultan romantic şi clasic – în proporţii diferite, desigur. Românii, popor latin, sunt predispuşi la sentimentalism, caută expresia directă, plină de patos a unor trăiri intense. La Eminescu, patosul îşi găseşte expresia cea mai elevată, plină de distincţie şi nobleţe, astfel încât rostirea versului de dragoste îmblânzeşte, deopotrivă, pe omul de rând ca şi pe cel mai pretenţios cărturar. S-a observat, nu o dată, acest lucru, că fiind accesibil oricărui receptor (ni se pare limitativ termenul „cititor”) al poeziei sale, Eminescu rămâne, în acelaşi timp, foarte profund, inepuizabil. Atingând o coardă lirică a eternului romantic din toate timpurile şi de toate vârstele, poezia sa atinge şi sensibila coardă a intelectului. Iubirea e spiritualizează în versurile sale, la fel şi cuvântul însuşi. „Complxitatea simplă” (Tudor Vianu) a poeziei sale presupune la o lectură pe niveluri, sau, mai bine zis, la o receptare prismatică. Poezia eminesciană şi-a ales iniţiaţii din cele mai diverse sfere ale culturii, conducându-i, labirintic, pe căi difeite ale receptării artistice.

O scurtă poezie de abstracţiuni într-un volum – unicul, de fapt, publicat în timpul vieţii – de lirică preponderent erotică, este Se bate miezul nopţii…Sextina, în limpezimea ei clasică, schiţează profilul omului tulburat tot atât de gândul morţii, cât şi de existenţa cotidiană. O desăvârşită sobrietate însoţeşte expresia sentimentului, elegia e camuflată într-o meditaţie impersonală. Sunt prezente elemente ale recuzitei romantice – noaptea, somnul, antiteza viaţă-moarte – , dar gândul poetului se desprinde mai mult după principiile modernităţii, prin sugestie şi ambiguitate. Deşi eul liric e prezent, accentul cade pe o lume de obiecte, devenite simboluri tragice. „Somnul, vameş vieţii”, este o anticipare a morţii. Amprenta thanatică a textului e dată şi de motivul nopţii, şi de clopotul de aramă, de sugestia trecerii vămii (miezul nopţii e tot un prag). Momentul alunecării din starea de trezie în somn şi din viaţă în moarte este văzut fără tresărire, fără spaimă, chiar invocat, pentru că anesteziază simţurile. Angoasa profundă a celui pentru care viaţa şi moartea se aseamănă, fie în plan uman, fie din perspectiva înaltă filozofică, poate fi dedusă prin imaginea balanţei în echilibru. Proiectarea propriilor trăiri în afară, prin obiectualizare, este un pas spre detaşarea de sine a stoicilor, dar şi spre scindarea eului din lirica modernă (Rimbaud: „Je est un autre”).

„Setea de repaos”, atât de tipică eroului romantic hipersensibil, ce aspiră să-şi regăsească starea de echilibru prin întoarcerea în imperturbabilele ritmuri cosmice, e trăită aici de poet în punctul ei ultim, fără  o cauzalitate anume. Să fie dragostea cea care l-a împins pe poet la această sumbră cugetare, sau dezamăgirea provocată de mediul social? Char simpla menţionare a acestora pare să atenteze la frumuseţea desăvârşită, sieşi suficientă, a poeziei amintite. La trecerea vămii spre somn/moarte – vag reflex mitic -, atingând indiferenţa superioară ataraxică, poetul s-a purificat de contingent.Regimul diurn s-a obnubilat. Un echilibru în afară de timp încheie o căutare pe care doar o bănuim dramatică. Dimitrie Popovici identifică, drept caracteristică definitorie a poeziei eminesciene, „sensul general elegiac”, aplicat chiar şi eroticii sale. (fragment)