Studiu de specialitate – Forme ale comediei moderne: V. I. Popa, Take, Ianke şi Cadâr


Autor: prof. Chiş Simona
Grupul Şcolar „Alexandru cel Bun”, Botoşani

Respectând legile comediei clasice, pe care mizează, în fond, orice comediograf, V.I. Popa este, în acelaşi timp, un poet. Acest lucru se observă cu uşurinţă într-o comedie fără pretenţii, ce descinde mai mult din Alecsandri decât din Caragiale, dar aparţinând, totuşi, veacului ei (piesa a fost reprezentată în 1932).

Comicul piesei e unul de caractere, prin figura a trei bătrâni negustori – personajele titulare – ce sporovăiesc în faţa / pe prispa dughenelor, fără să obosească. Rezultă un comic de limbaj supralicitat, dat de jocurile facile de cuvinte şi verbozitatea nestăvilită mai alesa lui Ianke, negustorul evreu, sau stâlcirea limbii române de turcul Cadâr.

Bătrânii negustori – un everu, un creşti şi un turc – sunt nişte sentimentali, cum un mare sentimental este şi scriitorul însuşi. Intriga în sine este melodramatică, în fond bazată pe nişte clişee vechi de când lumea: doi tineri, Ana şi Ionel, se iubesc şi vor să se căsătorească, dar întâmpină piedici din cauza religiei diferite, ea fiind fata ovreiului Ianke, iar el, fiul creştinului Take. Până la urmă le vine în ajutor turcul Cadâr – unul dintre personajele cu rol de mediator, „agenţi intermediari” dragi autorului (Radu G. Ţeposu), un deus ex machina ad-hoc. Acesta îi convinge, fără mare greutate, pe părinţi să-i lase pe cei doi tineri să fugă împreună, în realitate ascunzându-i în casa lui, altminteri pustie. Toate personajele lăcrimează şi evocă amintiri dramatice – moartea simultană a soţiilor lui Ianke şi Take, răpuse amândouă de tifos, pentru că una a stat la patul celeilalte ca s-o îngrijească. Cadâr, turcul bătrân şi sărac, îşi plânge singurătatea şi existenţa stearpă care i s-au tras din renunţarea, în tinereţe, la o iubită creştină… Morala e limpede, mai clară de-atât nici că se putea. Totuşi, scriitorul insistă, vrând a ridica ideea la simbol, prin imaginea celor două case cvasiidentice, a destinelor cvasiidentice,a replicilor care se împletesc şi se completează, a reacţiilor în oglindă şi, nu în ultimul rând, prin exprimări sentenţioase despre esenţa însăşi a omeniei:

„Ana: (…) eu pentru omul acela te iubesc, nu pentru ovreiul de deasupra”;

„Cadâr: (…) unde lacrimă picat, unde inima tare bătut,unde nuca dinlăuntru la viaţă este…om este bre, nu ovrei, nu creştin, nu turc…Asta coajă estem…bună estem, dar nu nuca estem!…Cadâr ştim vorba de la Allah: nu păcat nuca ala                         fără coajă…păcat ala coajă fără nucă…”

După o sumă de sugestii şi gesturi de un dramatism exagerat – ameninţări cu sinuciderea ba de o parte, ba de alta -, urmează un happy-end la fel: tinerii, fericiţi, vin la casa părintească, ei au pus pe roate un negoţ ca şi părinţii lor, şi, ca fericirea să fie deplină, cuplul aşteaptă deja un copil…Cei trei prieteni şi-au unit şi mai strâns destinele. Ei au reuşit să fenteze şi blamul comunităţii: cumpărătorii nu mai vin nici la Ianke, nici la Take, ci la Cadâr, dar afacerea acestuia aparţine – surpriză! – tocmai celor doi tineri, Ionel şi Ana, care au investit capitalul de la părinţi. Astfel câştigul rămâne în familie, iar afacerea trece în sarcina noii generaţii… (fragment)