Studiu comparativ privind relaţia lingvisticii cu ştiinţele antropologice


Autor: prof. Vira Adina
Colegiu Tehnic de Transporturi, Braşov

Prezentul studiu comparativ doreşte să precizeze locul lingvistici în raport cu alte ştiinţe umaniste ca istoria şi etnologia, dar şi originea acestei ştiinţe ca ramură a antropologiei. În acest sens am analizat scopul, metodele, obiectul de studiu al ştiinţelor analizate pentru a sublinia contribuţia fiecăreia la amplul studiu asupra omului ce se doreşte a fi antropologia. Cuvinte cheie: lingvistică, antropologie, etnologie, istorie.

            În mod tradiţional, istoria şi etnologia se deosebesc prin absenţa sau prezenţa documentelor scrise. Din acest punct de vedere, istoria studiază societăţile în evoluţia lor după documentele scrise care certifică această existenţă, iar etnologia studiază tocmai caele societăţi sau acea perioadă de existenţă care nu este marcată de niciun document. Acest criteriu, însă, nu este destul de concludent. Ce altceva mai face istoricul când studiază documentele, chiar comparative, decât să se înconjoare de mărturiile etnografilor amatori ca Herodot, Diodor, Plutarh?

După Hauser şi Simiand, putem stabili diferenţele fundamentale dintre istorie şi etnologie pornind de la diferenţa de metodă între cele două ştiinţe: caracterul comparativ al metodei sociologice şi cel monografic  şi funcţional al metodei istorice. Privim astfel etnologia ca aparţinând sociologiei, alături de etnografie, iar raportul se stabileşte în aceste condiţii între istorie şi sociologie. Din acest punct de vedere, etnografia se ocupă cu observarea şi analiza grupurilor umane, considerate în particularitatea lor, urmărind restituirea, cât mai fidelă cu putinţă a vieţii fiecăruia dintre ele, iar etnologia foloseşte în mod comparative documentele prezentate de etnograf. Istoricul studiază întotdeauna indivizi, persoane sau evenimente, grupuri de fenomene individualizate. 

Opoziţia metodologică este, de asemenea, iluzorie. Etnograful este cineva care culege fapte şi le prezintă conform unor cerinţe care sunt aceleaşi ca ale istoricului. Observaţiile etnografului sunt folosite de istoric, dacă observaţiile eşalonate pe o perioadă de timp sufficient îi permit aceasta şi sunt folosite de etnolog, dacă observaţiile sunt de acelaşi tip, referitoare la un număr suficient de regiuni diferite.

Deosebirea fundamental dintre istorie şi etnologie nu este nici obiectul, care este viaţa social, nici scopul – buna înţelegere a omului, nici metoda. Ele se deosebesc prin alegerea perspectivelor complementare: istoria organizându-şi datele în rapotr cu expresiile conştiente, etnologia în raport cu condiţiile inconştiente ale vieţii sociale.

Lui Boas îi revine meritul de a fi definit cu o admirabilă luciditate natura inconştientă a fenomenelor cultural în pagini în care, asimilându-le din acest punct de vedere limbajului, el anticipase dezvoltarea ulterioară a gândirii lingvistice. A arătat că structura limbii rămâne necunoscută până la apariţia unei gramatici ştiinţifice celui care vorbeşte şi că şi atunci ea continuă să modeleze discursul în afara conştiinţei subiectului. Trecerea de la inconştient la conştient este însoţită de un progres de la special la general. În lingvistică, dar şi în etnologie, nu comparaţia este aceea care fundamentează generalizarea, ci contrariul. Pentru descoperirea structurii inconştiente şi comune trebuie să regăsim în spatele haosului de reguli şi obiceiuri o scemă unică. Trebuie descoperit acel ceva care se păstreză şi care, datorită observaţiilor istorice, se degajează progresiv prin conţinutul lexicografic al instituţiilor şi obiceiurilor.

Scopul etnologiei ca şi al lingvisticii este de a realiza un inventor al posibilităţilor inconştiente care nu există în număr nelimitat şi un repertoriu al compatibilităţilor şi incompatibilităţilor cu celelalte popoare, inventor care nu este ignoart nici de istoric, nici de lingvist. Istoria, etnologia şi lingvistica nu se opun, ci colaborarea şi complementaritatea lor este foarte fructuoasă. (fragment)